Tehnici uitate

    Tehnologiile contemporane utilizeaza aproape în exclusivitate prelucrarea la cald a materialelor, fiind mari consumatoare de energie si contribuind la poluarea cu substante nocive a mediului înconjurator. Dovedind un respect mai mare pentru natura, anticii au pus la punct metode de prelucrare a materialelor la rece, fara consumuri excesive de energie.

       Tehnica taierii la rece

   Pe vremea lui Ludovic al XIII-lea, un alchimist, pe nume Meuves, se lauda ca stapâneste formula unui produs (a carui compozitie a refuzat sa o divulge) cu care, frecând bucati de fier, le facea casante ca sticla.

   Dincolo de ineditul acestei povestiri, o un alt indiciu îl avem multumita lui Robert Charroux care relateaza urmatorul experiment:

  “Experimentatorul a pus în rotatie un disc subtire de otel, cu o mare viteza periferica (7700 m/min). Metalele apropiate de acest disc neted, în miscare sunt taiate cu repeziciune, fara a exista un contact efectiv. Taietura facuta în metal este ceva mai mare decât grosimea discului. În timpul operatiunii, metalul taiat, care poate fi un otel foarte dur, se înmoaie pe o anumita adâncime si picaturile stralucitoare de metal topit sunt reci caci ele cad în palma moi, fara a provoca arsuri, si pe hârtia alba fara a o înegri.

   Picaturile nu sunt oxidate, nefiind arse. Iata deci lumina si fisiune fara degajare de caldura, doar prin miscare.”

       Tehnica inmuierii pietrei

Beltran Garcia

     Beltran Garcia afirmă că anticii cunoşteau o plantă cu ajutorul căreia cea mai dură rocă se transformă într-o pastă similară argilei, devenind maleabilă şi uşor de prelucrat. Modelată în formele dorite, ea se întărea apoi la soare în câteva ore. În cursul săpăturilor efectuate într-un teren funerar din zona centrală a Perului arheologii au descoperit un vas plin cu un lichid negru şi vâscos. Vărsat din neatenţie acesta a transformat pietrele sub privirile uimite ale martoriloroculari, într-o pastă similară lutului.

Jurnalul lui Fawcett

     O relatare asemănătoare apare şi în jurnalul colonelului Fawcett explorator britanic care a sfârşit prin a dispare în jungla Amazonului. Într-o zi parcurgând malurile râului Perene din Peru a constatat cu surprindere că perechea de apărători pentru picioare pe care o purta era pe cale de a fi distrusă de sucul frunzelor roşii şi cărnoase ale tufişurilor joase strivite în trecere. Un localnic le numi “ trucul folosit de incaşi pentru a modela pietrele” afirmaţia având la origine se pare un procedeu de mult uitat. Brevetul tehnologiei aparţine însă conform unor cercetări mierlei de apă cu creastă albă cinclus leucocephalus care trăieşte în alpii Bolivieni. Despre ea se afirmă că îşi face cuibul în găuri sferice săpate cu ciocul în roca dură în prealabil înmuiată prin frecare cu frunzele unei anumite plante

 Placutele de fildes

     Conform unor atestări documentare şi studiind bijuteriile şi obiectele de podoabă încrustate perfect cu plăcuţe de fildeş la care nici cele mai bruşte schimbări de temperatură nu formează interstiţii se pare că ciopitorii de fildeş din Roma cunoşteau secretul şi păstrau cu mare sfinţenie metoda prin care fildeşul poate fi înmuiat modelat şi din nou întărit. Fildeşul provenit din colţii de elefant era prelucrat din timpuri străvechi în Egipt în regiunea Marii Egee în Mesopotamia, în Creta şi în Grecia de unde era important  ca material de podoabă  şi de Roma.

 Relatarile lui Hyatt Verrill

     Arheologul american Hyatt Verrill, care şi-a consacrat 30 de ani din viaţă cercetării civilizaţiilor dispărute din America Centrală şi de Sud, considera că marile lucrări ale oamenilor din vechime nu au fost făcute cu scule de tăiat piatra, ci cu o pastă radioactivă care rodea granitul. Această pastă, moştenită de la civilizaţii şi mai vechi, Verrill pretindea că ar fi văzut-o în mâinile ultimilor vrăjitori.

     Într-un remarcabil roman, « Podul de Lumină », el descrie o cetate preincaşă la care se ajunge trecând o punte de lumină, un pod de materie ionizată, ce apărea şi dispărea după voie şi care permitea trecerea printr-un defileu stâncos, imposibil de trecut altfel. Pe parcursul vieţii, Verrill a afirmat că romanul său era mai mult decât o legendă. Alte legende menţionează şi un alt mijloc inedit de prelucrare a pietrei: folosirea unei roci care tăia stânca obişnuită aşa cum diamantul taie stânca.

Sulitele din colti de mamut

     Înmuierea colţilor de mamut era de altfel şi constructorilor paleolitici al celebrei metropole Sungir de lângă Vladimir. Ne confirmă acest lucru miile de obiecte confecţionate din colţ de mamut, printre care cuţite de vânătoare şi suliţe drepte lungi de doi metri.Cercetările înteprinse de T. Bulavincevovei specialistă în studiul relaţiilor om-mamut din epoca paleolitică au evidenţiat faptul că pentru confecţionarea unei asemenea suliţe ar fi fost necesare două sute de kilograme de materie primă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *